Cu toții vorbim despre finale, în special cele de la Campionatele Mondiale. Multe meciuri din fazele inferioare ale turneelor au o influență majoră asupra fotbalului și sunt, pe nedrept, uitate.
Italia – Franța 3-1, 1938 (sferturi de finală)
Coupe du Monde 1938 începea în Franța la începutul lui iunie, într-o perioadă foarte tensionată politic. Italia, campioana din 1934 venise să își apere trofeul la doar câteva săptămâni după ce liderul națiunii, Benito Mussolini, declara susținerea generalului Franco și a Războiului Civil din Spania ce amenința și Franța. Italia era echipa antipatizată de toată lumea, iar sorții i-au dus în sferturile de finală chiar împotriva țării gazdă. Aproape 60,000 francezi au venit pe Colombes, în Paris, pentru a îi susține pe Les Bleus. Atmosfera a explodat înainte de fluierul de start, când italienii au ridicat mâna pentru salutul fascist. Au urmat 90 minute de ostilitate din tribună, însă „azzurri” – care au jucat meciul în negru, pentru a se diferenția tricourile de cele franceze – nu au fost afectați. Au câștigat cu 3-1, grație unei duble a legendarului Silvio Piola, după care au învins și naționalele Braziliei și Ungariei pentru a ridica din nou trofeul.
Chile – Italia 2-0, 1962 (grupe)
Puține meciuri ajung să capete un renume. Chile – Italia a rămas în istoria fotbalului drept „Bătălia de la Santiago”. Tensiunile au pornit înaintea meciului, după descrierea deloc flatantă a țării gazdă de către jurnaliștii italieni. Presa chiliană a întors insultele, iar până la fluierul de start ambele state aruncau cuvinte grele. Meciul a fost extrem de dur încă de la început: primul fault a fost comis în secunda 12, iar după 12 minute a fost dictată și prima eliminare. Italianul Giorgio Ferrini a refuzat să părăsească terenul, fiind nevoie de intervenția poliției pentru a îl scoate din spațiul de joc și a relua partida. Squadra Azzurra a terminat meciul în 9 oameni, deși violențele au fost extreme de ambele părți. Centralul Ken Aston a recunoscut, mai târziu, că arbitra tactici de război și nu un meci de fotbal. 8 ani mai târziu, el a creat sistemul de cartonașe galbene și roșii, folosit prima dată în 1970.
Italia – Germania 4-3, 1970 (semifinale)
A treia apariție a Italiei, de data aceasta fără controverse. Semifinala dintre ei și Germania de la Mondialul din 1970 a fost numită „meciul secolului” de jurnaliștii vremii. Azzurri au deschis scorul în minutul 8 și au păstrat avansul până în prelungirile partidei, când Schnellinger – un fundaș care a înscris 13 goluri în întreaga carieră a adus egalarea. Reprizele adiționale au fost totalmente nebune. Nemții au preluat conducerea în minutul 94, iar 4 minute mai târziu s-a făcut 2-2. Înainte de finalul primei părți a prelungirilor a trecut în avantaj Italia, din nou pentru puțin timp. Golgheterul Gerd Muller a egalat la 3 în minutul 110, pentru ca scorul final, 4-3, să fie stabilit înainte ca televiziunea să difuzeze toate reluările golului egalizator! În fața stadionului Azteca, unde s-a jucat partida, există o placă dedicată celor două echipe.
Argentina – Anglia 2-1, 1986 (sferturi de finală)
Argentina – Anglia e jocul despre care se vorbește cel mai des din istoria mondialelor. Meciul lui Maradona, al „mâinii lui Dumnezeu” și al celui mai frumos gol înscris vreodată. Jucat tot pe Azteca, în fața a peste 100,000 de oameni, sfertul de finală e prezent în orice colaj al marilor momente de la turneele finale. În minutul 51 al partidei, o minge lovită greșit de un fundaș englez a ajuns la marginea careului mic, spre înaltul portar Peter Shilton. Diego Maradona, cu 20 centimetri mai scund, a sărit și a trimis balonul în poartă cu mâna, iar arbitrul a validat reușita. Reușita rămasă în istorie drept „mâna lui Dumnezeu”. Însă Maradona s-a revanșat 4 minute mai târziu, cu golul 2. Cel mai frumos din istoria fotbalului. Pornit din propria jumătate, Diego a driblat cinci englezi în cursa nebună, până să trimită mingea în poartă. Argentina a câștigat Mondialul din 1986, iar Maradona a fost numit jucătorul turneului.
Iran – Statele Unite 2-1, 1998 (grupe)
Meciul din grupele turneului final din 1998 e dovada că fotbalul bate politica. Într-un deceniu în care relațiile dintre Iran și Statele Unite au fost extrem de reci, echipele lor naționale au fost trase la sorți în aceeași grupă. Lumea întreagă se aștepta ca meciul să fie o extensie a războiului rece dintre țări. În zilele premergătoare jocului, poliția franceză era în alertă maximă, iar la meci au venit și trupele speciale pentru a opri o posibilă invazie a spectatorilor. Stupoare, însă. Selecționata Iranului a intrat pe teren cu flori, căpitanii au schimbat cadouri, jucătorii au făcut o poză de grup plină de zâmbete. Meciul a fost foarte corect iar Iran a învins cu 2-1. Un an și jumătate mai târziu au jucat din nou, un amical, în California. În 90 minute, cei 22 jucători au făcut mai mult pentru a îmbunătăți relațiile dintre țări decât politicienii în ani întregi.