#CampionatulMondial. Portarul pe care un minut nu l-a iertat o viață

Tragedia Braziliei. Așa e descris. Oamenii obișnuiau să arate cu degetul spre el și șușoteau de fiecare dată când aveau ocazia. Era captiv în anul 1950. Iar și iar. Nu conta locul din Brazilia, nu conta că timpul trecuse, iar praful se depusese pe sertarul cu amintiri al altora. Era omul care îi făcuse pe brazilieni să plângă. Și a cărui reputație se transmitea constant din tată în fiu. Era omul condamnat pentru totdeauna. Să fie arătat cu degetul. Să rămână în anul 1950.

Un articol de Sorina Oprițescu

16 iunie 1950

Moacyr Barbosa avea 29 de ani. Brazilia nu câștigase niciun turneu final până atunci și juca ultimul meci din grupe, contra Uruguayului. Avea nevoie de un punct echipa în poarta căreia se afla Barbosa. Un punct în fața unui teritoriu pe care cândva îl deținea, astfel că misiunea părea să fie una ușoară.

De doar 1,74 centimetri, Barbosa nu se încadra în tiparele portarilor și obișnuia să fie cel care anticipa golul adversarilor. Nu își permitea să aștepte. Toți care îl urmăriseră aveau un singur adjectiv pentru el: era un portar elastic.

Cine va câștiga Campionatul Mondial? Pariază pe Betano!

Pe Maracana, 200.000 de oameni s-au înghesuit să vadă meciul. Nici până astăzi nu au fost atât de mulți suporteri la un singur meci.

În vestiarul Braziliei, primarul orașului Rio, Angelo Mendes de Morais, a întrerupt ședința de pregătire pentru a finaliza detaliile legate de parada de după meci. Era ceva normal ca Brazilia să câștige. Urmau 90 de minute care nu trebuiau să fie altceva decât o formalitate.
În primele 45 de minute ale meciului, Barbosa a fost portarul perfect. Dar era 0-0.
Al doilea minut. A doua repriză. Friaca, atacatul Braziliei, marcase. Și totul revenea la normal. Parada? Oare cum o să fie?

Dar nu-i tocmai un clișeu că meciul are 90 de minute.

În minutul 66, a fost rândului celor din Uruguay. Era 1-1. Tot bine, tot era o paradă. Dar a venit minutul 79. Minutul care l-a urmărit pe Barbosa o viață. Crezând că Ghiggia va repeta schema de la primul gol și îi va pasa lui Schiaffino, Barbosa s-a dus spre cel din urmă. A fost surprins. Ghiggia a șutat. Iar portarul elastic nu a mai putut ajunge mingea: “Doar 3 oameni au reușit să reducă la tăcere Maracana: Frank Sinatra, Papa Paul al II-lea și eu“, declara Ghiggia după meci.

Zilele care au urmat înfrângerii au fost despre vinovați. Despre Barbosa: “Orice portar de mâna a doua ar fi reușit să apare un astfel de șut“, erau de părere toți jurnaliștii. Barbosa nu citea ziarele. Nici nu se uita la televizor. A aflat de ura care se formase în jurul său de la un coleg de echipă. Era avertizat că suporterii vor să-i ardă casa.
A plecat din oraș. Pe drum, deghizat, neputând fi recunoscut, a auzit toate discuțiile, toate jignirile. Toți ar fi putut face o treabă mai bună decât el. Toți. Mai puțin el.

Barbosa urma să mai joace o singură dată pentru Brazilia, în 1953, în victoria acestora contra Ecuador. Apoi, și-a rupt piciorul. A fost momentul potrivit să se retragă din lumina reflectoarelor. Unele care se încăpățânau să nu-l lase să trăiască. Nu și-a mai găsit locul în fotbal după aceea. A învățat copiii să înoate. Cu gândul mereu că poate ar fi trebuit să analizeze altfel situația din meciul cu Uruguay. Pentru că e întotdeauna ușor să te gândești că ai fi procedat altfel. În fotbal, în viață.

Barbosa ar fi putut fi primul jucător de culoare care câștigă Cupa Mondială. Dar Ghiggia nu a pasat, așa că onoarea a mers la Pele. După 1950, jucătorii de culoare și-au pierdut încrederea în ei. Și au pierdut și încrederea altora. Ani la rând, deși au avut în componență jucători de culoare, în poarta Braziliei nu a mai apărut un portar de culoare. Abia în 1995, Dida și-a făcut apariția pentru Brazilia. 45 de ani, selecționerii nu au mai riscat.

 

Barbosa a fost, ani la rând, arătat cu degetul. Jignit. S-a țipat la el. Era vinovatul. S-a retras din capitală și și-a trăit restul zilelor departe de ochii oamenilor. Nu a avut niciodată copii. Iar când soția a murit de cancer, a simțit că viața i se termină. Era “campionul ei”.

S-a stins la scurt timp după și el. De dor.
Și, ca orice lucru în viață, ironia face ca locul unde e îngropat Barbosa să aibă numărul 50.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *